Când am auzit că s-a stricat maşina de serviciu a prietenului meu, am sărit în sus de bucurie. Unii ar fi spus că sunt ţăcănită, dar ce nu ştiau ei era faptul că aveam ocazia să merg la Târgu-Mureș să schimbăm maşina, dar să ne şi plimbăm prin ţară. Un fel de work and travel.
În ziua când am plecat, mă simțeam ca la circuite turistice. Îmi făcusem pachețel de mâncare, cu sticluță de apă și dulciuri cât cuprinde. Și am pornit la drum. Îmi luasem cu mine și un carnetel în care să îmi notez ideile și impresiile din călătorie. Pe el scria cu albastru aprins ” #jurnaldecalatorie „.
Cum am ieşit din oraş, foarte mult m-a impresionat vălul de verdeaţă şi evantaiele de tufe şi copaci. Prima oprire a noastră, nu a fost programată, ci pur şi simplu mi-a atras atenţia un indicator zonal. Scria mare şi citeţ: Muzeul Cinegetic Posada. Cum nici eu nu le ştiu pe toate, am crezut că „cinegetic” are legătură cu „geţi”. Dar nu a fost aşa… am făcut destule poze care arăta asta.
După plecarea de la muzeu, mi-am trecut în carneţel cuvântul „cinegetic”, pentru a căuta explicarea lui în DEX, dar şi pentru a-l folosi mai des pe viitor.
Şi iar am pornit la drum. Verdele perfect al naturii mă calma imediat. Începusem să uit de răul de maşină. Deşi îmi place să mă plimb, statul mult în maşină îmi dă bătăi de cap.
După o oarecare distanţă parcursă în linişte, cu capul rezemat de geamul rece, o altă privelişte îmi atrage atenţia şi propun să facem o nouă oprire. Şoferul nu protestează şi parchează la margine de drum. Pune mâna pe o ciocolată cu cremă de caramel şi mușcă cu poftă din ea. Eu am coborât prima şi rămân blocată cu privirea fixată pe zidurile aflate în depărtare.
Încerc să fac cât mai multe poze, dar doar una îmi iese suficient de clară. Din păcate, acum nu aveam nici timp nici motorină suficientă să mergem până acolo. Nu ne dădeam seama dacă este cetate, mănăstire sau o veche casă boiereasca. Nici indicatoare nu erau în acea zonă. După ce ne-am dezmorţit niţel, am făcut câteva mişcări de bazin şi câte 5 genoflexiuni de persoană şi ne-am urcat iar în maşină.
Stăteam cu carneţelul în mână şi nu îmi dădusem seama când am umplut două pagini de cuvinte şi idei. Gândurile mi-au fost deranjate de picăturile de ploaie care loveau parbrizul aleator. Nici ele nu erau hotărâte dacă să cadă sau nu. Aş fi spus că şi ele admirau peisajul. Am mai mers noi vreo jumătate de oră şi ni se făcuse foame. Eu tânjeam după o ciorbă, iar prietenul meu voia carne, în orice formă gătită. Imediat am ajuns la Sighişoara. Locul unde încă se mai dau lupte cavalereşti pe străzile cetăţii. Sau aşa credeam eu. Ghinionul meu a fost că nu am nimerit în sezonul festivalului. Momentan uitasem de foame şi am trecut la plimbări prin cetate, tunel şi biserica fortificată. Poze, poze şi iar poze.
În sfârșit, ne-am oprit la o terasă să mâncăm. Între timp, începuse și ploaia să fie mai hotărâtă. Avusese suficient timp să viziteze împrejurimile și acum gonea vizitatorii în localuri sau mini-muzee.
Noi am stat liniștiți până a trecut ploicica curioasă și apoi am luat-o iar la pas până deasupra orașului, la propriu.
Priveliştea era minunată, aerul curăţat de gânduri obosite iar oxigenul se juca energic în creieraşele noastre. Şi cum a fi om se recunoaşte după greşelile pe care le faci, am demonstrat şi noi că facem parte din aceeaşi categorie. Fiind îndrăgostiţi de natură, dar şi unul de celălalt, nu ne-am luat puncte de reper pentru parcarea maşinii. Şi dăi şi caută în stânga şi-n dreapta, în susul şi în josul cetăţii. Dacă plimbarea ne-a luat cam o oră jumate, la căutatul maşinii ne-au trebuit cam dublu. Avantajul nostru era faptul că nu aveam oră stabilită pentru sosirea la Târgu Mureş.
Şi am plecat şi din Sighişoara cu câteva cuvinte pe carneţel. Drumul până la destinaţie, ne-a mai luat cam două ore. Începuse să se însereze iar intrarea în oraş a fost puţin problematică datorită lucrărilor locale.
.
Ca aspect şi atmosferă, Târgu-Mures m-a şocat. Nu îmi imaginam că unii oameni aleg de bună voie să locuiască în această zonă. Şi iar mi-am notat în carneţel cuvinte precum „fum”, „smog”, „furnale” şi „viaţă toxică”.
Predarea maşinii şi primirea la schimb a celei noi, a durat 5 minute cu indulgenţă. Ne-am bucurat să aflăm că are rezervorul plin, astfel nu mai eram nevoiţi să căutăm pe drum o benzinărie care are colaborare cu firma X, posesoarea maşinii. Drumul de întoarcere pentru mine s-a rupt la aproximativ o oră de la plecarea din Târgu-Mureș. Gândurile şi ideile din carneţel jucau o „braşoveancă” cu schimb de perechi de mi-au zăpăcit ochii. Dom’ şofer, mi-a spus când am ajuns la poarta casei că am prins puţin curaj la sforăit la un moment dat. Aşa o fi… nu am de unde să ştiu.
Pozele sunt din arhiva personală.
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.
