Recent am văzut pe net un anunţ. O colegă, ce locuia la distanţă mareeeeeeeeee, ar avea în posesie un parfum cu iz de amintiri… pentru mine iz-ul. Nu spun numele, nu spun firmă. De fapt pentru mine nu a contat niciodată firma, atât timp cât îmi place produsul. Iau legătura cu persoana în cauză şi îi spun de interesul meu. Rămâne să facem schimb prin Poştă, eu s[ dau un alt parfum pe cel cu iz… de amintiri. Apar ceva situaţii neprevăzute şi la mine şi la ea, deci schimbul se realizează cu întârziere de câteva zile.
Vine şi ziua când mă duc la poştă să ridic coletul. Îl iau, plec pe unde mai aveam de făcut comisioane prin oraş, îl arăt la câteva colege, care îşi amintesc de el, dar îl ţin strâns în mână, ca şi cum ar valora greutatea lui în aur. Valoarea reală, cred că ar fi fost pe la 100 de lei, dar nu asta este ideea. După încă o săptămână, mă hotărăsc să îl deschid. Aud cum ţipla foşneşte ca un suflet sfâşiat. Deschid cutia, care cu greu cedează degetelor mele, ce căutau cu frenezie sticla. Uitasem forma, uitasem culoarea sticlei. Cu o calicie care nu mă caracterizează, dau puf după puf pe gâtul meu şi pe bluza albă. Timpul se opreşte în loc. Vaporii plutesc sfidători în aer. Prind o formă care imediat o dezintegrez cu palma dreaptă.
La prima inspiraţie, simt un iz de amăreală … Iz-ul de amintiri, mă izbeşte din plin. Au trecut vreo 4 ani de când am trecut, zic eu, peste amăreala din viaţa mea. 4 ani în care o simplă privire îmi provoca furie, dorinţa de răzbunare, apoi s-a transformat în milă şi … NIMIC. După 4 ani, am ajuns să îmi fie indiferent, el fostul soţ. Acum, esenţa parfumului care şade bine pe gâtul meu, îmi dă senzaţia de putere, de rezistență, chiar VICTORIE. AM FOST iarbă, culcată de furtună. El, ESTE un copac doborât, care mai are o rădăcină pe undeva în viaţa reală. Stau puţin să mă gândesc şi realizez că nu este parfumul lui, deşi îl purta cu mare drag acum mulți ani. Tot eu îl cumpăram şi tot eu mă dădeam cu el, chiar dacă pe el scria „parfum bărbătesc”.
Acum, tot eu cumpăr parfumul și tot eu îl port. Eu sunt în picioare şi el … nu mă interesează. Deci, parfumul este AL MEU. Eu îl merit. Este victoria mea. Iz-ul de amăreală, de fapt este o floare rară. Se numeşte SUFERINŢĂ DE FEMEIE.
Aşa am cunoscut un alt bărbat. Sensibil, timid, care simţea că îl atrage parfumul meu. Venea mereu tot mai aproape de mine, de gâtul meu. Era într-o continuă căutate a acelui ceva care îi ţinea simţurile alerte, dar totodată îl făcea să se simtă şi excitat. M-a surprins sinceritatea lui, dar nu voiam să îi dau voie să treacă de bariera mea de parfum. Nu îmi ştia secretul: Parfum Deeply Yours.
Mult timp, întâlnirile noastre au fost o pierdere de timp. Aşa mi-a spus după primul an de relaţie. Mereu eu eram cea energică, cea care vorbea mult, gesticula şi făcea planuri, dar care nu lăsa nici un bărbat să se apropie prea mult. Singura dată când m-a auzit smiorcăindu-mă a fost când şeful se lăudase că mâncase nişte bunătăţi de murături iar eu am rămas cu gândul la ele. Imediat m-a invitat în oraş, dar localul care să vândă şi murături tot eu l-am ales. Unde mai pui că am dat şi zeama din castron pe mine. Am dat fuga la baie să mă spăl, dar mirosul deja se impregnase în haine şi acoperise parfumul meu. Am ieşit tare ţâfnoasă de la toaletă, iar când am ajuns la masă, nu îmi venea să mă aşez. Dintr-o dată, observ cum nasul lui se încreţeşte, mijeşte ochii la mine şi în cere cu un ton ferm să mă aşez lângă el. Se apropie de mine şi după ce mă adulmecă ciudato-penibil, spune şoptit ceva de genul: „auzi? Parcă nu mai miroşi a TU” Mi-am dat seama imediat că parfumul meu nu mă mai proteja, dar mă simţeam bine. Persoana de lângă mine, a reuşit cu timpul să mă facă să îmi schimb atitudinea faţă de mine.
Mult timp, nu am mai folosit parfumul pentru că nu mai ajungeam acasă la mine. Îmi făcusem un mic univers în apartamentul lui. Totul a fost bine până când o prietenă mi-a trimis un colet pe adresa lui, pe numele lui. Logic, el s-a dus sa îl ridice și l-a desfăcut.
În cutie era parfumul pe care îl foloseam în trecut. A fost atras de forma sticlei şi a vrut să vadă cum miroase. Primul puf l-a dat în aer, în cazul în care nu îi place, să nu se prindă de el. În secunda doi, a rămas încremenit. Ştia acum că era parfumul cu care mă dădeam eu. Şi a intuit bine şi motivul. M-a aşteptat la parterul clădirii unde lucram cu un buchet de ghiocei. Erau florile cu care mă asemănam eu. Rezistente, firave, sfidează gheaţa şi zăpada. Când m-am apropiat de el să îl sărut, mirosul semi familiar m-a înconjurat. Dar părea schimbat. Nu îmi mai dădea senzaţia de victorie, energie şi logoree. Acum, persoana care îl purta, îl transformase în mirosul persoanei iubite, în calmul familiei, în aroma relaxării. Am apucat să îi spun doar că am uitat să îl înştiinţez de colet. Din acel moment, doar el a folosit parfumul care pentru mine avea altă semnificaţie. Viaţa alături de el, a reuşit să îmi reseteze valorile, mirosurile, amintirile. Acum este parfumul lui, iar eu doar îl cumpăr.
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.
