Aseară (5.10.18) am primit de la Cristina Andreea Călin prima mea invitaţie la o piese de teatru. În primă fază, am fost tentată să refuz. Copii mici, vârsta recomandată pentru vizionare şi ora mesei au fost motivele mele.
Îmi sun soţul să îl întreb ce părere are, iar el mă încurajează să accept. Probabil în dorinţa de a merge şi el la teatru. Transmit Cristinei acceptul nostru şi încep să îmi fac scenarii despre cum Alin al meu se sperie de personajele costumate în Bubico şi Madam X cu părul vâlvoi, sau cum Denis va întreba din 5 în 5 secunde ”Mami țe e aia?”
Vine şi ziua de sâmbătă. Soţul încă plecat la muncă iar eu intru în tensiune când văd ora 11.42 şi noi nu eram gata de plecare. Printr-o “extorsiune” de timp, am reuşit să încalţ băieţii concomitent cu chemarea unui taxi prin aplicaţie. Termin încălţatul în momentul sosiri taxiului. Zoresc copiii şi plec fără să încui poarta. Ajungem la fix la Godot Café şi sper în gândul meu să nu fiu ultima sosită care să deranjeze publicul.
Imediat zăresc o faţa cunoscută şi mă îndrept către masa ei. Salut comeseni şi mă aşez pe locul rămas liber şi pe taburet. Abia acum pot să răsuflu uşurată şi să analizez locaţia: o cafenea micuţă, plină de spectatori, preponderent părinţi cu copii sau bunici cu copii. Scena era la fel de micuţă, poziţionată în capătul sălii dreptunghiulare. Două bănci supradimensionate erau recuzita de pe scenă.
Până să ajung la locaţie, nu am făcut cercetări despre ce urma să văd, cine interpretează sau alte cele. Ştiam că voi fi mici scenete din Caragiale, regizate de Ioana Ginghina. Îmi părea suficient. Acum, când scriu aceste rânduri, după ce am făcut o cercetare post eveniment, mi-am dat seama că îl cunoşteam pe Vlad. Cum care Vlad?! Vlad Nicolici. Cântăreţ într-o formaţie, voluntar în proiectul Ţara lui Andrei, actor şi… multe altele. Pentru cine nu îl cunoaşte dar a văzut piesa de la Godot Café, Vlad este nenea acela îmbrăcat în costum maro care povesteşte şi se ceartă cu căţelul şi cu Miţele.
Revenind la piesa de teatru, începutul mi s-a părut forţat, parcă încerca să obţină o interacţiune cu sala, iar publicul nu ştia dacă să reacţioneze sau nu. La partea când cer un rând de băut, nu mă aşteptam să primescă chiar bere. Iar timpul în care a terminat halba de bere actorul îmbrăcat în pantaloni galbeni mi s-a părut foarte mic. Aviz publicului format din copii mici, ce nu trebuiesc învăţaţi cu ideea de a bea alcool într-o piesă de teatru. O altă bilă neagră o primeşte persoana care a ales acest colaj de scenete în care se menţionează termenul de amantă/amant. Nu cred că este vârsta potrivită explicării acestei noţiuni. Nici ca adult nu îţi poţi explica existenţa unei persoane ce are acest apelativ.
La partea de aprecieri am de enumerate actorii tineri, costumele de epocă, dansul energic şi îmbinarea omogenă a celor trei scenete.
Per ansamblu, piesa a fost drăguţă, o mică destindere faţă de activităţile mele de rutină. Ca şi categorie de vârstă, a fost total greşită segmentarea. Ca adult, aş mai frecventa piese de acest gen dacă aş avea cu cine să las pe cei mici acasă.
Apropos de cei mici. Ai mei au numai 2 ani şi 4 luni. Nu intrau în targetul pentru piesă, dar fără ei nu puteam să vin. Ei au fost fascinaţi la început de locaţie şi se aşteptau ca nenii şi tantiile ce vor spune povestea să apară direct pe scene. Eu aşa le-am prezentat o piesă de teatru, ca fiind câţiva neni şi tanti costumaţi ce vor spune o poveste pentru oamenii din sală. Debusolarea lor a fost mare când sceneta a început la mai puţin de 2 metrii de noi şi ei tot arătau şi întrebau când vine nenea sus-sus pe scenă…
Cum nu se putea să nu marcăm o astfel de ieşire, Alin a reuşit să se lovească cu capul de colţul mesei şi să îşi creeze un cucui taaaaaaaaaaaaaaaare frumos. Nu ştiu cât au înţeles ei din cele văzute, dar la ora somnului de prânz şi-au luat păturica cu glugă de căţel şi au început să “pună în scenă” propria lor variantă de piesă de teatru cu căţel. Sau era cu doi căţei?! Nu ştiu să vă spun concret pentru că nu vorbesc limba lui ham de la ora somnului.
