Este răcoare afară și am lăsat ușa deschisă la bucătărie. Știu că motanul este undeva acolo în curte și își dorește tare mult să intre în casă. Nu știu exact momentul când a intrat în bucătărie căci eram concentrată să pun un castron plin cu tacâmuri la locul lor.
Undeva pe la mijlocul acțiunii mă simt atacată pe la spate de niște ghiare ascuțite ce mă fac să mă ghemuiesc de durere. Imediat se desprind acele și un ghem de blană mi se așează la piept, ghemuit și cu privirea plină de groază. Se foiește în așa fel încât să fie sigur că este înconjurat de brațele mele, unde se simte protejat și în siguranță. Încerc să îl liniștesc, dar îmi dau seama că este conștient de ceea ce a pățit Nina și mai mult ca sigur a și văzut-o…
– Of Tom, ai văzut-o pe Nina? Îmi pare rău dragule că ai rămas singur acum. Și de Nina îmi pare tare rău. Mai ales de puiuții din burtica ei pe care îi așteptam cu mare drag. Eram tare entuziasmată să le explic copiilor că Nina va devenii mami de bebe miau.
Chiar ieri am prins-o în casă cotrobăind un loc bun pentru ea și cei mici. Părea speriată, singură și obosită de la burtica proeminentă. Am luat-o în braţe înainte să sară în patul copiilor. M-am uitat în ochii ei și am încercat să îi explic că știu la ce se gândește. Și eu sunt mamă. Şi eu am puiuții mei. Am mângâiat-o puțin și parcă vedem cum îmi cere să îi masez spatele. O așez pe covor și o masez uşor de la ceafă la coadă. După ceva timp o iau ușor în braţe și o duc în curte.
…
Acum, Tom tot în brațele mele este. Tot ghemuit, dar eu curg o tonă de lacrimi și plâng cu sughițuri. Pisoiul se foiește și se întoarce cu capul spre fața mea să vadă fie ce fac eu, fie ce îl poate uda în casă. Îl las jos și iau o bucată zdravănă din hârtia rolei de bucătărie. Îmi suflu nasul cu putere. Mai trag o repriză de bocit, strâng cu drag la piept motanul gri și apoi îl las jos. Pleacă în curte și este imediat fugărit de Bobi, cățelul lățos. Încerc să mă adun și să termin treaba.
Nu după mult timp începe ploaia, ca o continuare a plânsului meu. Am o oftică de nu mai pot. Nu știu ce s-a întâmplat, dar când am venit de la creșă dimineață am văzut de la distanță ceva neclar în mijlocul străzii. Îmi doream să nu fie Nina pentru că mai avea puțin și veneau puiuții. Dar… de data aceasta astrele nu au ținut cu mine și acolo pe asfaltul rece zăcea pufoasa mea. Privirea îmi este îndreptată către burtică. Parcă îmi vine să îi fac o cezariană de urgență. Îmi vine să urlu, dar știu că am vecini care au lucrat cu securiștii și mă abțin.
Intru în curte și pun mâna pe telefon să îmi sun soțul. Sun. Nimic… Sun iar. Nimic. Abonatu @#%@?;… Ca de fiecare dată își lasă telefonul în mașină și își vede de treabă.
Of. Adio Nina.
