Democraţie? Nu! Ţi se pare…

Sunt parte din “Generaţia Cernobîl”, deci ante-Democrație în România. Sunt copilul României, mamă de gemeni şi tutorele mamei mele (persoană cu grad de handicap fizic şi psihic).
Copilărie nu am avut. Libertatea mea depindea în primul rând de bunăstarea celor de acasă: mâncare, curăţenie, facturi plătite şi sănătate. Apoi eram şi eu – eleva, ofticată că aveam prea puţin timp de adolescentă şi prea multe de făcut pentru o liceancă. Atunci aș fi semnat și o petiție online.

Societatea mi s-a părut o glumă proastă. Am fost etichetată în primul rând prin numele cartierului în care locuiam, prin lipsa ţinutelor prezentabile şi puţinele excursii la care participam. Fără o susţinere morală din partea nimănui am trecut prin experienţa bacalaureatului, un fel de referendum al maturitații.

Trăim într-o societate tristă şi egocentrică unde banul îţi facilitează tot, inclusiv sănătatea. Nu am înţeles niciodată de ce asistentele pot fi atât de fără suflet când te văd lipit de un pat la Terapie Intensivă, atât când mama a fost operată de anevrism acum 17 ani, cât şi acum 3 ani şi jumătate când am născut gemenii la 33 de săptămâni.

Degeaba ne numim stat democratic dacă nu cunoaştem puterea poporului. Dacă tăcem şi înghiţim pentru a ne fi puţin mai bine. Dacă acceptăm neregulile şefilor pentru a ne păstra un loc de muncă. Cu fiecare eroare pe care nu o sesizăm şi închidem ochii, noi, poporul ne slăbim forţele şi rezistenţa la vremurile actuale.

Degeaba se semnează un contract de muncă în care este specificat ceva dacă în realitate bonurile de masă se primesc cu întârziere de cel puţin o săptămână, concediul de paternitate nu se oferă sau zilele libere conform cursurilor de puericultură nu sunt recunoscute.

Nu ne mai facem bine ca popor dacă ne închinăm cu dreapta şi cu stânga când vedem câte o mamă epuizată ce îşi târăşte după ea tripleţii, dacă parcăm maşinile cu nesimţire şi vedem apoi cârduri de cărucioare pe străzi sau dacă vedem un om căzut pe stradă şi presupunem că a fost noaptea lungă şi plină de bere.

Şi când totuşi 5 persoane se gândesc să fie democratice şi să creeze cursuri şi programe spre binele şi educarea poporului român, noi începem să sărim de cur ca arşi.

,,Cum Doamne iartă-mă să învăţăm copiii despre educaţia sexuală?! Cum maică să îţi trimiţi soţul la cursuri de tătic? De ce să folosim anticoncepţionale dacă suntem proaspeţi căsătoriţi sau să cumpere femeile prezervative? De ce să te duci la un curs gratuit de croitorie organizat de Biserica Baptistă X dacă tu eşti Ortodox? De ce să te duci la Şcoala părinţilor dacă tu ai deja 3 copii acasă şi îl aştepţi pe cel cu numărul 4? De ce, zi de ce?,,

Şi totuşi au fost momente când am răbufnit ca ţară întreagă. A fost un COLECTIV ce a demonstrat cât de depăşiţi din punct de vedere medical şi organizatoric suntem. A fost un 10 august 2018 când protestatarii au simţit gustul tunurilor de apă şi a sprayurilor lacrimogene.

protest 10 august

A fost tragedia de la Maternitatea Giuleşti când… o asistentă a fost de vină. Avem Roşia Montană pe care o pierdem grăunte cu grăunte. A fost un “Caracal” când s-a dat vina pe tehnologia secretă…

Cu greu reuşim să construim ceva fără să îşi ceară “Statul” dreptul. Cazul Spitalului de Oncologie pentru copii este bulversant. Cu ce drept vine un ministru să spună că donaţiile către acest spital sunt ilegale şi ar trebui redirecţionate către minister?

Facem biserici ca să ţină de foame spirituală enoriaşilor, alocând sume fabuloase unei construcţii mastodont. Dar totuşi, un referendum în care să întrebi populaţia dacă este de acord ca 2-3 miliarde din bugetul ţării/oraşului să se ducă către “Cele sfinte” de ce nu se face?

De ce suntem îndoctrinaţi de mici cu reguli nescrise, cu idei preconcepute, cu superioritatea bărbatului şi supunerea femeii? De ce persoanele cu handicap fizic sunt considerate din start şi handicapate psihic şi de ce condamnăm străinii că ne adoptă copiii bolnavi incurabil din centrele de plasament?

De ce ne amintim de cei nevoiaşi numai de sărbători şi de valorile naţionale numai în prag de alegeri?
votul tau
Ţara în care trăiesc eu este haotică. Are legi, dar nu are cine să le respecte. Are “reprezentanţi ai poporului” în Parlament şi Senat care crează legi maleabile pe faptele lor penale. Avem primari şi miniştrii care trec precum gâsca prin apă un mandat întreg în cel mai fericit caz, sau ca o tornadă turbată pentru că nu le-au ieşit pasenţa.

Judecăm crunt, moral, medical, religios şi sentimental persoane precum Concita. Suntem oripilaţi de recunoaşterea în public a orientărilor sexuale nepotrivite, dar mai ales a relaţiilor asumate de homosexualitate. Cu greu recunoaştem familia monoparentală, dreptul copiilor la joacă şi nu la cursuri după şcoală şi după “aftere” prelungite.

Trăim într-o perioadă bolnavă fizic, spiritual, material şi alimentar. Poate un potop sau un mare burete de baie ar putea să spele vechile metehne are societăţii.
km 0
Atât timp cât nu înţelegem cultura naţională la adevărata ei valoare, cultura minorităţilor şi tehnologia modernă, nu vom reuşii să facem nimic concret.

Din păcate populaţia României se “activează” numai la greu, la posturi precum OTV, la emisiuni precum “Acces direct” şi “La Măruţă”. Manipularea poporului cu televizorul încă se practică şi dă rezultate bune. Omul de rând trece mai uşor prin tragedia lui atât timp cât vede la televizor ceva mai crunt decât propria lui poveste.

Deşi unii ştiu să creeze câte o petiţie online, de multe ori acţiunea lor se opreşte acolo. Tristul ’89 nu ne-a învăţat să fim uniţi. Ştim să creăm revoluţii, dar să ne reconstruim statul nu suntem în stare. De cele mai multe ori şi familiile ni le destrămăm prin procedura numită divorţ.

democracy-mania-logo-300x300.jpg

Cu toate acestea, educaţia şi sistemul de învăţământ ar trebui să fie soluţia. Prin joc şi joacă se poate explica copiilor, “viitorului ţării” cum se pot face lucrurile corect şi cum să respecţi drepturile şi libertăţile celor din jur. Împreună putem să fim o putere, o structură ce o construim de la zero sau consolidăm bogăţiile pe care le avem.

 

România, ai de învăţat multe de la WAHM(comunitatea mămicilor ce lucrează de acasă), Ludotech, Centrul Comercial Drumul Taberelor, Otilia Manteles, Diana Stanculeanu, Atena Boca, Urania Cremene, CV PILLAY, Tony Robbins. Dar mai ales trebuie să înţelegem că avem şi îndatoriri, nu numai drepturi.

România, eu am nevoie de tine. Tu ai nevoie de mine?

steagul romaniei

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2019

Lasă un răspuns