Cum mi-am anunțat copiii din tabără că voi devenii mămică

sarah richter
sursa- sarah richter -pixabay.com

   Zilele trecute am văzut pe Facebook cum o fetiţă “a mea” anunţa că este însărcinată. Felicitările curg, uimirea mea creşte şi odată cu ea aduce nostalgie. Specific că fetiţa este majoră şi nu este de moravuri. Dar a rămas unul din copiii mei de suflet, copil cu bursă şi un chef nebun de viaţă.

 

     Am cunoscut-o pe Cris în tabără, unde i-am fost ajutor, omul care i-a răspuns la “de ce-uri” şi responsabilă cu ideile. Ea, fetiţa frumoasă care absorbea informaţia cu viteza luminii.

     Au trecut ani. Vreo 3 la rând şi ea este prima care anunţă cât de mult a crescut şi că a decis că este timpul să îşi întemeieze o familie. Mă năpădesc amintiri şi puţină invidie. Mai vreau odată să trec prin bucuria de a anunţa pe cei dragi că voi abia un copil (deşi la mine au fost 2, dar na… nu ne punem cu natura 😛 )

     Provocată de momondo, dar şi sentimentele mele faţă de Cris, am decis să vă povestesc vizita făcută “copiilor mei” în Ploieşti, ca să îi anunţ că voi devenii mămică.
Totul a început cu aproape o săptămână în avans. Ştiam că marea majoritate nu sunt din oraş şi sunt nevoiţi să facă drumul cu rata. Am ţinut legătura pe Facebook şi am încercat să găsesc o zi şi un interval convenabil pentru toţi. Aşa am decis să ne vedem pe timpul dintre două rate, cea care vine la Ploieşti din împrejurimi şi cea care pleacă retur. Mulţi doreau să vină, dar din diverse motive au ajuns numai câţiva dintre ei.

     Între timp, în pieptul meu creştea o mică bombiţă de sentimente. Pe cât creştea, pe atât de mult mă încălzea la propriu. Sarcina era mică iar pe bebei încă nu îi simţeam cum se mişcă, dar bombiţa mea era plimbătoare. Între gât şi stomac se plimba de 20 de ori pe zi. Puţine persoane ştiau de sarcina mea, iar faptul că ei, “copiii mei” din tabără vor afla printre primii, mă umplea de bucurie.

     Ziua când am plecat din Voluntari în Ploieşti, era mohorâtă, întunecoasă şi mai că îmi părea rău că plec la drum. Nu ştiam dacă vremea îi va opri pe copii să vină la întâlnire sau nu. O stare de suspans/tensiune se instalează în sufletul meu iar mâna mea căuta mâna iubitului. Furia roşie, un VW deprimat de atâta folosire, funcţionează destul de bine. Mai pierdea el frecvenţa pe câmpuri, dar am pus asta pe seama zonelor neacoperite de postul radiofonic ascultat de noi.

     Deşi am rău de maşină, am încercat să trec cu vederea stările. La un moment dat, peisajul părea că se repetă. Devenise monoton şi începuse şi ploaia. Bombiţa mea dădea semnale alarmante pentru că trăiam o senzaţie de timp oprit în loc.

     Într-un final, ajungem în Ploieşti dar suntem primii care ajungem, aşa că încep să mă plimb pe străduţe deşi burniţa. Prietenul mă tot apostrofa să stăm în maşină să nu cumva să răcesc. Dar cum naiba să răcesc când eu am propriul reactor sentimental ce şade bine înfipt în pieptul meu şi radiază iubire şi fericire până în vârful picioarelor?! Sunt sigură că scoteam şi aburi de la atâta căldură 😛

     Găsim un mic părculeţ şi încercăm să ne adăpostim într-un foişor. Curând sună telefonul şi primii copii îşi anunţă sosirea. Bombiţa mea începe să fiarbă precum un Vulcan pe cale să erupă. Ne-am dat ca punct de reper Mc-ul mic. Cică ar mai fi unul mai mare.

     Ajung în faţa clădirii şi 3 omuleţi înfofoliţi sar pe mine să mă îmbrăţişeze. Începe seria de pupături, glasuri vesele şi reproşul angajaţilor de la Mc cum că am blocat intrarea. Decidem să intrăm şi să-i aşteptăm acolo pe băieţi.
momondo poza ploiesti     Bucuria mea era fără margini. 3 din “fetele mele” erau aici lângă mine, iar 2 băieţi urmau să ajungă. Nu îmi venea să cred că o mână de copii, cunoscuţi cu 3 luni înainte, au făcut câţiva zeci de kilometrii să mă vadă pe mine, un voluntar din Tabăra Meseriaşilor, Proiect pilot al Ţării lui Andrei.

     Curând au sotit şi băieţii mei. A urmat altă serie de pupauri şi îmbrăţişări. Ce a fost şi mai interesant a fost faptul că nu toţi aceşti copii au fost în grupa supravegheată de mine în tabără. Acolo, adică în tabără, am fost împărţiţi în 3 grupe, pentru o mai bună coordonare. Dar copiii, fiind colegi de clasă sau de liceu, uneori nu au respectat grupele şi au “migrat” acolo unde aveau mai mulţi prieteni. În acest fel, nu mai aveam de supravegheat 30 de copii, ci undeva la 40.

    Îmi scutur capul plin de amintiri frumoase din tabără şi mă uit la ei. Maturitatea răsare firav la ei prin mici muguri, pe ici pe colo. Îi aud cum îşi doresc să se angajeze sau să continue studiile după terminarea liceului. Ascult cu calm planurile bursierilor pentru anul viitor. Pentru cine nu ştie, în tabără, 3 dintre “copilaşii” meu au demonstrat că sunt cei mai buni din acea serie şi au primit o bursă în valoare de 500 de lei pe o perioadă de un an.

     Aştept să se calmeze spiritele şi încerc să formulez în capul meu ideile prin care le voi spune că urmează să devin mamă. Ei parcă percep ceva la nivel senzorial şi o linişte ca la clasă se aşterne iar toţi ochii sunt îndreptaţi către mine. Inclusiv ai fratelui mai mare ce şi-a însoţit sora la întâlnirea cu mine.

    Puţin panicată, nu reuşeam să formulez ideea, dar printre bâlbe şi bombiţa ce stă să explodeze în gât şi îmi blochează laringele, am zis ceva, nu ştiu sigur ce, dar efectul a fost o îmbrăţişare de grup în secunda 2.

    Mă simţeam ca Vulcanul Etna, erupeam din piept o bucurie şi energie de nedescris. Copiii mei, au aflat că voi devenii mămică de GEMENI. Imediat au început să îmi povestească de nepoţi, fraţi sau copiii din vecini, la a căror creştere au dat şi ei o mână de ajutor. Nu ai cum să nu îi iubeşti pe aceşti copii. “Copiii mei” sunt aceştia şi vor rămâne mereu, chiar dacă Cris a decis că este timpul să îşi întemeieze o familie. Cu siguranţă vor urma şi alte fete şi băieţi, şi toţi vom fi prinşi în vârtejul vieţii. Dar eu tot vreau ca “copiii mei” să se întâlnească cu copilaşii mei. Unii au în jur de 20 de ani, alţi numai 1 an şi 9 luni.

momondo #CalatoriideneuitatDacă şi tu vrei să dai valoare amintirilor tale, poţi să laşi un comentariu la acest text cu cea mai frumoasă amintire din #calatoriideneuitat. Povesteşte în câteva rânduri, dar nu neapărat 2-3-5, ce anume a făcut să crească o bombiţă de sentimente în tine şi cum a fost momentul când ai erupt bunătate şi fericire. Pentru această provocare, Momondo pune la bătaie câteva premii. PREMIUL pentru “Cea mai frumoasă amintire din comentarii”: un city-break de 500 euro sau unul dintre cele 5 vouchere de călătorie în valoare de 50 euro.

Premiile pot fi revendicate în termen de trei luni calendaristice de la încheierea competiției, perioada de călătorie fiind la alegerea câștigătorilor.

Pentru cine nu ştie, momondo este un motor de căutare gratuit ce compară milioane de tarife pentru bilete de avion, hoteluri și închirieri auto la nivel global. De ce fac ei acest lucru? Pentru că ei cred că toți oamenii ar trebui să poată călători şi cunoaște alți oameni, să descopere culturi și religii noi.

Aştept cu mare nerăbdare să vă citesc poveştile şi amintirile.

 

Acest text este proba 2 din Spring SuperBlog 2018

Un gând despre „Cum mi-am anunțat copiii din tabără că voi devenii mămică

Lasă un răspuns