Concediu în Satul Ciocanu

Când îmi place o locație, îmi duc și familia acolo. Așa am făcut cu Cislău, Vulcanii Noroioși, Cheile Dobrogei și Satul Ciocanu.

Astăzi vă voi povesti despre o vacanță mult dorită de mine, dată peste cap de către gazdele mult prea minunate. Cumva îmi pară rău pentru că au fost atât de buni și permisivi cu copiii mei. Dar să iau vacanța de la început.

Vacanță de 3 zile în satul Ciocanu

Am făcut cunoștință cu Satul Ciocanu anul trecut, când am mers în prima mea tabără ca adult. O tabără de creație.

Camera, pătura artizanală, mâncarea și amabilitatea celor de la cazare m-au făcut să îmi doresc să revin. Și chiar am sunat la cazare pentru a face rezervare, dar din păcate nu am finalizat.

Anul acesta, după ce ne-am întors în iunie de la mare, mai doream o escapadă, dar pe altă zonă geografică. Am luat în calcul Ferma Animalelor, Târgovişte cu Cetatea și chiar am făcut o rezervare la munte pe Booking. Apoi, am adus în discuție Satul Ciocanul. A contat mult faptul că primeam 3 mese pe zi la cazare. Așa am ales această opțiune.

Să vă mai spun că am primit mesaj la 8 dimineața de la Domnul Radu cu două zile înainte de plecare? Dorea să știe la ce oră ajungem și ce dorim de mâncare. Cât de drăguț a fost gestul lui. 🙂

În ziua plecării, copiii s-au trezit cumva mai târziu. Apoi ieșirea din București a fost iar o mare provocare. Ca mâncărică am avut mici șnițele făcute de domnul soț 😛 Cred că am mâncat pe la ora 10, la marginea unui drum, la umbra unui nuc. Iar lângă mașină era ceva fân uscat. Cumva se arăta ceea ce urma să vedem tot mai des. La drum am numărat și cuiburile de berze. Unele cu pui chiar.

Tot drumul mi-am bâzâit soţul să o ia prin rezervaţie. Dar zău dacă știam ce nume are. Îi tot repetăm că este cu barieră și cu taxă de intrare. Doream tare mult să oprim acolo și să admirăm priveliștea. Să încerc să le fac copiilor o mică lecție despre ce vom vedea acolo. Și am și ajuns în rezervație într-un final.

Rezervația Piatra Craiului

Am oprit undeva lângă apă, lângă două podețe din lemn. Podețe trecute de copii în viteză dus-întors de prea multe ori de am zic că îmi cad copiii în apă.

Nu a fost așa, ci pur și simplu aveau chef de mișcare.

Apoi au început să fugă care încotro. Unul după flori și fluturi, altul după conuri de brad. I-am lăsat cam 5 minute în pace, cât am admirat primele flori răzlețe, apoi am început să adun mentă sălbatică și sunătoare.

Când am văzut că se îndepărtează prea mult, i-am luat la o mică plimbare pe lângă apă, dar nu prea aveau răbdare. Le-am arătat muntele, ce se vedea ca un zid de ne trecut. Priveliștea îți cam tăia răsuflarea la cât de drepți păreau munții și cât de apropiați.

Cu greu am reușit să adun copiii și să plecăm. Ei începuseră să creadă că aceştia sunt munții la care mergem.

Pe drumul către cazare am avut câteva convorbiri cu domnul Radu, de la pensiune. Cu vocea lui calmă, a explicat atât mie cât și soțului drumul, și culmea, nu am greșit traseul, pentru că am reținut eu intrarea pe drumul lăturalnic.

După că am accesat acel drum, m-am simțit ca în spațiu. Prea pustiu și prea mult câmp, încât am crezut că am greșit drumul. Dar într-un final ne sună iar domnul Radu, să vadă pe unde suntem, apoi zice dintr-o dată că ne vede mașina. Dar noi ioc să vedem pensiunea. În sfârșit ajungem.

Ne dezmeticim puțin, mâncăm o ciorbă de porc cu cărniță afumată și niște sarmale… o minunăție. Apoi gazdele se scuză pentru că trebuie să plece la fân. DAR… întreabă dacă vor copiii să fie plimbați pe fân. Cum domne, era întrebarea mea în cap. Aveam să vedem în scurt timp.

După ce am mâncat, copiii au sărit imediat să caute pe gazde, că de, le-a promis că îi pune pe fân. Ce-i drept nici nu cred că au înțeles la ce se referă, dar au prins repede ideea. Apoi, tot fânul al lor era.

Și fericire ca a lor nu am văzut. Ce loc de joacă, ce ștrand cu tobogane, ce cretă sau bicicletă? Bătaie cu fân nene. Și făcut căpițe mari. Și sărit în căpițe ca pe saltele. Și marele final, plimbarea cu căpița de fân, trasă de gip.

Ce am făcut eu în acest timp? Păi am început să adun plante. Am vrut să scriu boscheți, în spirit de glumă, dar la cât efort am depus în total, merită să spun plante medicinale. Domnul soț deja era încurcat cu soarele. Căuta umbra cum caută alții berea rece la un grătar.

Masa de seară nu s-a lăsat așteptată, dar zău dacă mai știu acum ce am mâncat. O să vă las o serie de imagini cu preparatele doamnei Lili.

Legat de cazare, nu am ce să obiectez. Am ajuns primii din fericire, deci am avut posibilitatea să ne alegem camera. Inițial doream ceva cu dulap, dar când domnul Radu a propus apartamentul cu două camere, nu mai aveam nevoie de dulap. Au stat atât de bine în geantă lucrurile 🙂 Sau mai bine spus pe patul cu numărul 3, căci acest apartament avea o cameră cu pat dublu și o cameră cu un pat de o persoană și unul dublu.

Apartamentul mai avea 3 noptiere, dintre care una cu un bax de hârtie igienică, un televizor și baie proprie, cu cadă 😀

Pe la geamuri ne zburau teleghidate câteva zeci de rândunele, ce își aveau cuiburile de-a lungul streșinii pensiunii.

Pentru că reținusem mașina de spălat rufe de când am fost în tabără, am mizat pe amabilitatea doamnei Lili de a ne lăsa să spălam și noi măcar o tură de haine. În acest sens am pus în bagaje două capsule de detergent. Am folosit una, dar a fost suficient.

Mi-am pus singură hainele la spălat, am „păzit” mașina ca să îmi scot tot singură hainele și le-am întins printre așternuturile doamnei Lili. Cam periculoasă panta unde se întind rufele la uscat… Am reușit să îmi scrântesc glezna stângă: (

Ziua doi a început cu micul dejun, pe care l-am vrut în stil picnic. Mi-am luat pătura impermeabilă primită la tabăra No.Mad și am cerut expres un mic dejun ce poate fi luat la plimbare. Nu departe, ci la vreo 200 de metri de pensiune, mai aproape de pădure.

De mâncat nu am avut ceva special, ci chestii normale pentru noi: un salam, brânză, castravete, roșie, unt de casă de la pensiune. Eu cu cană de cafea după mine și soţul cu cea de 3 în 1. Apoi a început mârâiala untului. De, untul tare, nu se dorea întins ușor pe pâine. Dar a trecut și asta.

Ziua cu numărul 2 a avut ca eveniment neplăcut pierderea telefonului domnului soț pe dealuri.

Dealuri unde măria sa nu avea acoperire, deci degeaba i-am dat eu telefonul meu să se sune. Noroc că s-a dus intuitiv la singurul loc unde s-a așezat jos și l-a găsit acolo. Altfel avea de luat două dealuri la căutat cu lupa. Sau mai bine coasa, după cum se vede în filmul de mai jos.

Copiii nu au primit prea bine ideea de a urca pe deal. Li s-a părut obositoare și urâtă. Dar, zeci de lăcuste și fluturi le-au atras atenția și au început să meargă către ele. Am făcut o pauză când soțul a constatat lipsa telefonului, apoi am mers mai departe. Copiii să prindă lăcuste și fluturi, iar eu să culeg sunătoare și cimbrișor.

Spre surprinderea mea, copiii au consumat mai puțină apă decât în mod normal, motiv pentru care am tot insistat eu să mai ia câte o gură. Zici că îmi făceau un favor, așa se uitau la mine.

Într-un final decidem să ne ne întoarcem la pensiune, dar pierdusem clar drumul pe dealuri, așa că am încercat ca românul să o luăm pe „scurtătură”, care în realitate este lungitură, dar na:)

Eu cu copiii am rămas la umbra unor copaci iar soțul a plecat în recunoaștere. După aproximativ 15 minute revine și ne ghidează către ceea ce el crede că ar fi un posibil drum. Și a fost bine, până la urmă:)

Înainte să ajungem la pensiune am vrut să culegem cel mai mare buchet de flori de câmp pentru doamna Lili. Și am cules ceva, dar în momentul când copiii au recunoscut zona unde am ieșit, adică locul unde seara s-au plimbat pe fân, au luat-o efectiv la fugă către pensiune.

Și nu era neapărat aproape sau drum drept, ci jumate de deal de luat în piept. Și iete cum eu și domnul soț am rămas în urmă, culegând încă la sunătoare. De, cine venise pregătită de la București cu foarfecă de tăiat via pentru cules plante? Cine, cine?

De mâncare nu mai spun. Am zis mai sus că a fost bună. Desert bun. Lapte bun.

Apoi mi s-a făcut sete și apa ni se terminase. Luasem noi de la fântână, dar prea puțină.

Apoi am cerut de la gazde. Și ele luau de la fântână, cu toate că domnu Radu ne-a spus că apa de la robinet este potabilă.

Mi-a plăcut mult starea de încredere de la această pensiune. Ușile de la camere nu se încuiau. Mașinile stăteau cu ușile sau geamurile deschise pentru aerisire, fără ca cineva să le păzească.

Asta apropos de faza pe care mi-a semnalat-o soțul. Una dintre mașini avea pe scaunul din față un portofel cam… plin de bani. Se vedea de la terasa etajată a pensiunii. Soțul a întrebat a cui este mașina și a spus de ce căuta proprietarul. Un tânăr, prieten al fiului proprietarilor de la pensiune a spus că este a lui mașina, dar nu este o problemă că a lăsat ușa deschisă, nu are ce se întâmpla.

Cu celălalt grup cazat nu am prea interacționat. Prea mare diferența între noi și probabil și stil de gândire. Dar nu a fost bai, mai bine că fiecare a fost cu ale lui.

Până și programul de masă a fost diferit. Dar na, eu nu pot lua masa de prânz la 3-4 la amiază.

Ca activități prin preajma pensiuni eu nu am avut în afară de plante și hainele la uscat. Ba mint, am reușit să scriu recenzia cărții „Carantina amanţilor”. Dar copiii, doamne copiii, erau fix acolo unde nu aveau voie: în căruța trasă de tractor (staționat mereu), la vaci, cu precădere la muls, la fugărit cei doi pui de pisică, la purcei, vițel, în bucătărie sau în grădina de zarzavaturi.

Asta cu grădina este vina mea. Mi-am adus aminte de când eram mică și furam morcov din grădina bunicii. Ei bine, de această dată nu am furat, am cerut la domnu Radu voie 😛

După cină, în ziua doi, am mers la pas pe drumul de țară până spre ieșirea din sat. Am cules iar plante, iar copiii și-au făcut de treabă cu pietrele de pe drum, apoi cu fluturii și la final ne certam pe foarfeca de vie. De, cum de am numai una, nu m-am gândit și la ei?!

Drumul nu l-am stabilit dinainte, așa că la final ne trezim în „curtea” unei localnice. Curte ce nu avea gard, că de, era cap de drum la ea, mai departe nu aveai unde să te duci decât la alți vecini în curte, unii care mai aveau pe ici și colo câte o porțiune îngrădită.

În fine, ajungem la pensiune, plini de praf, ceva pleavă prin capul copiilor și câteva paie pe la încălțări. Partea cu somnul a fost în targhet. Mereu mârâieli, ba că nu pot să doarmă fără păturica lor, ba să plece mami, vrem cu tati. La un singur somn m-a chemat Denis să stau cu el. A fost plăcut să simt că are nevoie de prezența mea.

Serile, după culcarea copiilor mai căutam ceva de ronţăit. Noroc cu ceva biscuiți și cereale luate de acasă, în caz că vor copiii ceva de ronțăit. Soțul a declarat răspicat că fără provizii de ciocolată nu mai pleacă. Asta în condițiile în care m-am gândit eu la el și i-am pus la pachet câteva pliculețe de 3 în 1. Fără ele cred că ar fi fost ursul Martin ce mormăie nedeslușit. Cam cum a făcut la mare, timp de 4 zile 🙁

În ziua trei, după micul dejun luat la masă de această dată și cam întârziat după programul nostru, am plecat iar pe drumul de țară. De această dată am mers mai mult. Am ieșit de pe drum și am mers către zona de camping.

Nu, nu am ajuns acolo pentru că pe drum am găsit frăguțe și am făcut ca urșii: ne-am cățărat după ele până le-am terminat.

Apoi, copiii au venit la mine, m-au luat în braţe și mi-au spus că mă iubesc pentru că le-am arătat să mănânce frăguțe. Drăguț ce să spun.

Drumul de întoarcere a fost mai greu. Copiii erau obosiți. Și eu ce-i drept. Am rămas în urmă cu Denis, pentru că devenise mârâit și mai avea puțin să dea în plâns. Dar la prânz, cine nu dorea să doarmă? Deci prea multă oboseală iar nu este bună. Dacă știe cineva formula corectă de a obosi moderat copiii de 5 ani, să îmi spună și mie.

Ultima seară a fost tristă, atât pentru copii, cât și pentru mine, pentru că nu am reuşit să îi fac să exploreze mai mult dealurile. Copiii mai doreau să rămână cu Radu, gazda devenită mult prea rapid prieten. Prieten căruia nu de puține ori i s-au adresat cu „tataie”.

În ziua plecării eu m-am trezit la 6.30. Apoi și Denis. Am văzut o vulpe cum încerca să păcălească un câine din vecini. Până la urmă nu a reușit, fugind în munți. Plecarea de la pensiune s-a făcut pe la ora 8. Da, foarte matinal, dar după micul dejun.

Drumul a fost interesant tare. Asta pentru că soțul a reușit să greșească drumul de două ori. Da niște kilometrii buni. Partea mai rea a fost când copiii au început să spună că se simt rău.

Speram să nu vomite, căci eram la un drum de 4 ore de casă și mirosul ar fi rămas cu noi în tot acest timp. Din fericire nu a fost cazul, poate au fost serpentinele de vină, sau cerealele de la micul dejun, urmate de pâine cu unt şi gem, brânză și alte cele.

În drumul de întoarcere am spus că am greşit direcția. La prima am verificat pe Google Maps unde suntem și indica Izvoarele din Plai. Ce-i drept aveam nevoie de aer. Iar faptul că am văzut un izvor m-a făcut să îi cer soțului să oprească, să le explic copiilor ce este un izvor, de unde vine, ce se întâmplă mai departe cu apa de la el. Asta și pentru că mai la vale se vedea cum se întâlnește cu un pârâu.

Cu această ocazie copiii au fugit ca niște veritabile capre de munte fix la vreo 2-3 metri înălțime, cam pe unde se vedea ieșind apa din munte. La coborâre au reușit să se ude în acea apă rece, motiv mare de supărare pentru ei.

Cu chiu, cu vai îi determin să se descalțe în mașină. Și pornim la drum. Sau ceea ce am crezut că era drumul, căci iar am greșit. Dar am revenit la traseul cel bun. Ne-am mai oprit pe drum pentru a face câteva poze la un râu. Ulterior am aflat că era Dâmbovița noastră, cea de toate zilele, iar localitatea se numește Malu cu Flori, nume dat de Carol I.

Până în București am mai oprit la umbra unor vișini arhiplini. Am vrut să iau câteva dar am văzul ulterior că 3 vișini mai încolo erau două femei ce culegeau rodul mare și frumos. Spre vânzare, logic. Când am spus că aș vrea și eu m-a întrebat din start câte kilograme și imediat a venit cu cântarul electronic din curte. Am luat un kilogram și dusă am fost.

Următoarea oprire a fost la Cora Alexandriei, că de, acasă nu ne aștepta nimic în frigider. Dar la Cora aveam comanda dată pe Drive de cu seară 😛

Ajunși acasă, prima dată am băgat la spălat. Apoi m-aș fi lungit în pat cât e ziua de lungă. Dar copiii nu au vrut asta. Cumva, copiii noștrii, stăpânii noștri.

Aceasta a fost vacanța noastră în Satul Ciocanu și împrejurimi. Dacă doriți să mergeți și voi la domnu Radu și doamna Lili, vă rog să îmi lăsați mesaj. Ei sigur nu se vor supăra de oaspeți.