Cine m-a învățat să beau cafea…

      Până să îl cunosc pe el, pot spune că eram necunoscătoare în ale cafelei. O primeam numai pe la „obligaţii”. Consumată fără tragere de inimă, licoarea mi se părea de o amăreală sadică. Indiferent cât zahăr îi puneam, nu reuşeam să o consum. Asta până a apărut el.

    Avea o vorbă atât de melodioasă: „Hai să ne vedem la o cafea să povestim.” Şi ne-am văzut la un Pub, apoi la Universitate şi la Eoilor, la Unirii, la Gara Basarab, la Gara de Nord. Şi în multe alte locuri, „udate” cu cafea.

     Întâlnirile cu el, aveau farmec şi aromă de cafea. Erau discuţii elevate. Erau dispute aprinse, care ne lăsau fără răsuflare pe amândoi, ca într-un meci agresiv de ping-pong, în care cafeaua avea cel mai mult de suferit. A naibii, se răcea atât de repede şi nu mai avea niciun farmec. Şi comandam cafeaua cu numărul 2 şi 3 şi 4 şi ho, că rămâneam fără bani de pâine eu, iar el de cartelă de metrou.

     Aveam întâlniri scurte, de nici 10 minute, în care turuiam amândoi în acelaşi timp şi terminam împărţind aceeaşi cafea de dozator, certându-ne pe ultima gură.

   Şi aveam şi întâlniri lungi, în care el îmi era un fel de psiholog. Părea atât de ireal chipul lui neîngrijit. Părul lung şi brunet a fost mereu o atracţie pentru mine. Îmi făcusem chiar un scop din a reuşi să i-l ciufulesc la fiecare cafea. Mai greu era în zilele când consumam 2 sau 3 cafele împreună.

   Vorba lui îmi părea atât de aparte! Mereu spunea lucrurilor pe nume, însoţind cuvintele cu câte o grimasă comică. Sarcasmul lui se bătea cu umorul negru englezesc. De fapt, purta uneori şi un parpalac neinteresant, de o culoare nedefinită/spălăcită.

   Şi când cafeaua simplă nu mai avea farmec pentru mine, mi-a făcut cunoştinţă cu Cappuccino. Apoi cu Late Machiato, şi… şi… şi… până la Frappe. Cel din urmă devenind preferatul meu şi eram limitată la unul singur. Fiind mai mereu invitata lui, domnul plătea consumaţia. Consumaţie însoţită uneori de ciocolată. Nu am mâncat în viaţa mea atât de multă ciocolată fără să mă îngraş.

   Vorbisem atât de multe într-un timp atât de scurt, încât aveam senzaţia că ne cunoaştem de o viaţă. Uneori, când mă despărţeam de el, mă gândeam cu teamă la ce vom discuta data viitoare. Ne plimbasem verbal prin atât de multe domenii, încât aveam impresia că trebuie să vin cu ziarul la mine ca să caut un subiect încă neabordat de noi. Teama însă era înlăturată la fiecare nouă întâlnire.

    Primul contact cu ochii lui căprui mă liniştea precum o îmbrăţişare caldă şi pufoasă. Acea licărire parşivă din privirea sa mă încălzea mai tare decât o cafea fierbinte. Iar eu mă pierdeam pe un câmp de un maro-căprui, culegând buchete de cuvinte rostite de el.

     Când a venit primăvara şi l-am văzut tuns, bărbierit şi îmbrăcat elegant, inima mi-a luat-o la galop. Părea un fluture ce a stat în cocon toată iarna, iar razele călduţe de primăvară l-au făcut să se transforme. Aceeaşi invitaţie la cafea, acum suna diferit. Nu ştiam de ce, nu ştiam cum, dar îmi dădusem seama că ceva se va schimba. Trecuse vremea când ne beam cafeaua ca doi amici faţă în faţă. Trecuse şi Mărţişorul, când îmi adusese cei mai simpatici ghiocei ofiliţi. Acum, incertitudinea nu îmi dădea pace. Oare eu nu am fost destul de interesantă toată iarna încât să îl fac să îşi arate chipul dichisit?!

     Oare era unul din acele momente când îmi va spune că acum îşi va bea cafeaua la birou? Renunţă el la cafeaua boabe, pentru monodoze de cafea? De fapt, nu avea legătură cu „lumea noastră” a cafelei. Acum, avea legătură cu soţia lui. Soţie de care ştiam, dar încercam să o minimalizez până la dimensiunile unui grăunte de cafea.

    Niciodată nu s-a ascuns de faptul că este căsătorit şi are un copil acasă. Niciodată nu m-a minţit sau amăgit cu ceva. Discuţiile noastre erau udate cu adevăruri crunte şi inima pe masă. Înfocarea din vocile noastre se lua la întrecere cu fierbinţeala aburului de cafea proaspăt măcinată.

     Fiecare vedere a noastră ne seca de puteri, de vorbe şi de trăiri. Despărţirea ne prindea într-o îmbrăţişare rudă cu încleştarea, unde unghiile noastre caută carnea celuilalt. Nu ştiu dacă acasă a dat socoteală de zgârieturile pricinuite de mine, dar mie nu mi s-a plâns niciodată.

     Mereu îmi spunea „Ia-ţi cât ai nevoie. Am destulă.” Apoi, îmi zâmbea mulţumit că a reuşit să mă facă să mă simt bine. Mereu reuşea. Indiferent că îmi dădea puţin, mult sau deloc, câmpia aceea de maro-căprui mă calma instantaneu. Şi nu, nu erau momente fericite pentru mine când l-am cunoscut. Viaţa îmi dăduse 3 lovituri crunte, una după alta, ca într-un joc alert cu genunchii la piept.

   Nu ştiu când lumea noastră, a cafelei, a fost profanată de realitate. De vara caldă, ce îl ţinea departe de mine, de soţia deranjată de „ceva”, de munca ce îşi schimbase programul. Toate acestea, au schimbat iar gustul cafelei pentru mine. În scurt timp, a devenit amară ca fierea, neagră ca noaptea şi scumpă precum lacrimile vărsate de mine.

Da, am fost amantă.

Acest text a fost scris pentru SuperBlog 2017