Arbanasi- localitatea bulgărească ce a avut o dinastie românească

Când am plecat în excursie în Bulgaria nu mă gândeam că o să dedic un articol întreg numai pentru un sat. Mă gândeam că voi aduna toate informaţiile într-un text luuuung. Nu va fi aşa pentru că am considerat satul Arbanasi mai important decât întreaga excursie.

Dar, să o luăm de la început.

Pe 4 iulie am fost în excursie în Bulgaria. Mi-am cumpărat excursia de pe site-ul haisasocializam.ro cu suma de 150 de lei. Plus câţiva leva pentru ghid şi ceva intrări la obiectivele turistice.

Drumul cu autocarul a fost ok, fără probleme şi fără multă vorbărie între călători. Toţi am purtat mască de protecţie, asta fiind una dintre regulile acestei excursii.

M-am dotată de acasă cu 4 măşti textile şi mi-am setat ceasul să mă anunţe când trec 2 ore şi jumătate pentru schimbare. La coborârea din autocar o dădeam jos şi o repuneam în locaţiile închise.

Ultima localitate vizitată în această excursie a fost Arbănaşi. Deşi turul a început prost, aşezarea mi-a trezit interes când unul dintre curatorii unui locaş de cult a început să ţină o mică prezentare într-o engleză mai cursivă şi mai inteligibilă pentru mine.

Biserica se numeşte Biserica Naşterii Domnului şi este de cult Creştin-ortodox ca de altfel toate cele din localitate.

Aici am aflat că satul mai numără 300 de locuitori şi că a fost renumit pentru produsele pe bază de lapte şi carne, dar şi mătase, aramă și aur⁠, precum și viticultură⁠. Inclusiv familia lui Constantin Brancoveanu vizita regiunea şi aveau o casă de relaxare. Acum casa se numeşte Complexul Etnografic Bakgarka, are o vechime de peste 350 de ani şi serveşte ca hotel şi restaurant.

În Arbanasi erau negustori înstăriți care făceau comerț în Transilvania, mai ales la Sibiu și Brașov, în Principatele Dunărene, Rusia și Polonia. Obiectele de artizanat erau bine dezvoltate.

Istoria Satului Arbanasi

Bazele satului au fost puse de albanezi şi greci pe timpul când Imperiul Otoman stăpânea suprafeţe întinse. Asta înseamnă că secole la rând populaţia zonei a fost pestriţă.

Pe la 1185 a apărut Dinastia Asăneștilor. A fost înfiinţată de 3 fraţi. Primii trei suverani sunt Petru, Ioan Asan şi Ioniţă şi au fost de origine română, după care dinastia se bulgarizează. Cel mai interesant dintre cei trei fraţi mi se pare a fi Ioniţă Caloian.

Ioniță Caloian, numit și „Omorâtorul de romei” a fost țar de origine valahă în Țaratul Valaho-Bulgar între anii 1197 și 1207. În 1187 a fost trimis ostatic la Constantinopol, de unde evadează. El a fost cel de-al treilea frate al celor care au restaurat statul bulgar, Petru și Asan, eliberându-l de sub stăpânirea bizantină. Supranumele de Caloian (în limba latină, Caloiohannes), tradus ca „Ioan cel Frumos” sau „Ioan cel Bun” derivă din limba greacă „Kaloiōannēs”.
Numele de Ioniță Caloian este cel utilizat de istoriografia română modernă. În privința bizantinilor, aceștia preferau să îl numească în secret pe țarul bulgar sub porecla de Skyloïōannēs („Câinele Ioan”). A fost căsătorit cu Ana de Cumania, membră a aristocrației cumane.

Restul dinastiei ASAN arată aşa:

Petru Asan (1185 – 1197)
Ioan I Asan (1189 – 1196)
Ioniță Caloian (1197 – 1207)
Borilă Asan (1207 – 1218)
Ioan al II-lea Asan (1218 – 1241)
Căliman I Asan (1241 – 1246)
Mihail I Asan (1246 – 1256)
Căliman al II-lea Asan (1256)
Mițu Asan (1256 – 1257)
Constantin I Tich Asan (1257 – 1277)
Mihail al II-lea Asan (1277 – 1279)
Ioan al III-lea Asan (1279 – 1280)

Asăneştii erau conştienţi de propria lor origine şi au făcut mai multe comunicări, inclusiv cu Papa, unde specificau că “noi suntem de sânge român”.
Statul Asăneştilor va rămâne o entitate distinctă până în anul 1204 când îşi pierde puterea.

Până atunci fraţii se stabilesc la Veliko Târnovo. Munca acestora s-a finalizat cu fondarea Statul Romano-Bulgar sau Al II-lea ţarat care a durat până în anul 1260.

“Ţaratul româno-bulgar (stat multietnic) a avut în componenţă cel puţin 3 etnii: români, bulgari şi cumani. Istoricul Alexandru Madgearu arată că pe baza surselor se poate construi cu greu o hartă a statului: <<Sunt mai multe surse care îi menţionează concomitent, uneori în aceeaşi frază, şi pe vlahi, şi pe bulgari şi pe cumani. >> „Sursa rri.ro

Se pare că a existat o “Vlahia” separat de teritoriul României actuale, sau, au fost posibile regiuni unde boierii au fost mai blânzi cu populaţia şi le-a dat o oarecare independenţă. Au fost taxe mai mici ce au permis dezvoltarea localităţilor şi a productivităţii. O astfel de localitate este cea numită astăzi “Arbanasi”. Cum spuneam mai sus se făcea intensiv comerţ cu produse atât între vecini, cât şi export către Principatele Dunărene, Polonia, Rusia, India şi Persia.

Sultanul Soliman Magnificul este primul care în 1538 menţionează numele localităţii Arbanasi.

Localitatea devine oază de interes şi pentru familii româneşti renumite precum Cantacuzino, Brătianu, Filipescu şi Brâncoveanu de care am menţionat mai sus.

“Stema Cantacuzinilor a fost sculptată pe iconostasul Bisericii Naşterea lui Iisus şi al Bisericii Sfântul Nicolae. Domnitorul român Vasile Lupu s-a născut în Arbănaşi de unde era originară familia sa.“ Sursa-https: //confluente.org/

Buna legătură a localităţii Arbanasi cu românii se demonstrează şi prin înfiinţarea Companiei greceşti în anul 1639 la Sibiu. Compania fiind condusă de persoane din Arbanasi.

Un alt cap încoronat român are origini din Arbanasi. Este vorba de Domnitorul român Vasile Lupu.

“În secolul al XVIII-lea, Arbanasi primea în mod regulat donații din partea domnitorilor fanarioți ai Țării Românești, și mai mulți boieri munteni exilați s-au stabilit temporar aici, așa cum au făcut Nicolae Brâncoveanu, Ioan (Ianache) Văcărescu etc. În 1790, în Arbanasi trăiau 17 boieri munteni cu familiile lor. Și astăzi unele dintre casele din Arbanasi poartă numele foștilor proprietari munteni (Brâncoveanu, Cantacuzino, Filipescu). “Sursa-wikipedia

De-a lungul timpului va fi o migraţie interesantă din Arbanasi către Valahia din cauza ciumei, holerei şi din cauza atacurilor bandiţilor turci.

Arbanasi în prezent

Localitatea este foarte liniştită. Se află la 4 km de Veliko Târnovo pe un platou de piatră. Majoritatea caselor sunt construite pe stilul case-cetati, au parterul preponderent din piatră, porţile caselor sunt mari şi construite din lemn masiv.

Casele şi bisericile au o arhitectură renascentistă din sec. XVI- XVII. În acest interval au fost construite în zonă 5 biserici şi 2 mănăstiri de cult creştin-ortodox. Aceste lăcaşuri de cult sunt construite cu o înălţime mică, fără frumusețe exterioară, fără clopotniţe, pentru a nu eclipsa moscheile turceşti.

Punctele de interes în zonă sunt:

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” (secolele al XVII-lea–al XVIII-lea)
Mănăstirea „Sfântul Nicolae” (secolele al XVII-lea–al XVIII-lea)
Biserica „Nașterea Domnului” (secolele al XV-lea–al XVII-lea)
Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (secolele al XVI-lea–al XVIII-lea)
Biserica „Sfântul Atanasie” (secolul al XVII-lea)
Biserica „Sfântul Gheorghe” (secolul al XVII-lea)
Biserica „Sfântul Dumitru” (secolele al XVII-lea–al XVIII-lea)
Casa Konstanțaliata (secolul al XVIII-lea)
Casa Hadji Ilia
Case de târgoveți din secolul al XVIII-lea
Palatul Arbănaşi — fostă casă de vacanță a președintelui bulgar comunist Todor Jivkov

<<Aproape lipsite de frumuseţe exterioară, în interior bisericile sunt pictate cu icoane şi decorate cu gravări din lemn şi picturi frumoase. “Naşterea lui Cristos” este cea mai veche dintre ele şi are cel mai pitoresc decor. Cea mai mare este biserica “Sf. Arhanghel Mihail şi Gavriil”. Bisericile “Sf. Gheorghe” şi “Sf. Dumitru” datează din 1661, respectiv 1612. În apropiere directă de sat sunt construite şi cele două mănăstiri care funcţionează momentan – “Sf. Niculaie” şi “Adormirea Maicii Domnului”. >> Sursa-https: //bulgăria. Directbooking.ro/

Prin decretul împărătesc în 1921 satul Arbanasi este declarat staţiune, iar în 2000 – rezervaţie arhitecturală, fiind inclus pe lista UNESCO pentru moştenirea mondială culturală.

În localitate sunt 80 de case întreţinute, 36 sunt monumente naţionale iar 4 sunt cele mai promovate. Acestea sunt Casa Constantalieva, Casa Kandiralova, Casa lui Chamurov şi Casa Hagiilieva”

Casa Constantalieva este construită la începutul secolului 17. Poate fi vizitată în fiecare zi între orele 9 și 18, mai puțin lunea.

Se spune că este o oarecare asemănare a caselor din acesta regiune cu Cetatea Berat din Albania. Interioarele sunt specifice pentru perioada otomană în Balcani. Unele case sunt transformate în hoteluri, altele în magazine de suveniruri sau restaurante.

Zona a fost apreciată foarte mult şi de către fostul dictator bulgar Todor Jivkov. Acesta îşi construise o casa echivalentul cu un palat. Ulterior această clădire a fost transformată în hotel de 5 stele.

Majoritatea acestor informaţii le-am căutat ulterior. Nu am avut timpul necesar pentru a asculta întreaga prezentarea a curatorului de la Biserica naşterii Domnului.

Pe drumul de la autocar către bisericile de vizitat sau mănăstiri am observat liniştea satului.

Puţine maşini au localnicii. Unele case au porţile deschise şi vezi aspectul pitoresc şi arhaic al obiectelor folosite.

Multe căruţe, roţi, mese şi băncuţe din lemn masiv, deja înnegrite de timp. Flori în ghivece, flori pe mese, flori în grădini. Porţi mari, terase şi restaurante micuţe. Mesele sunt îngrămădite iar meniurile sunt bilingve: bulgară şi engleză.

Am încercat de câteva ori să filmez drumul pe care am mers dar oboseala şi panta potecilor mă făceau să respir sacadat sau să pocesc rău cuvintele.

Cu toate acestea casele sunt frumoase, cu etaj. Un căţel simpatic ne-a lătrat grupul de vizitatori. Era tare supărat. Pe semne liniştea lui a fost deranjată.

Pe poteci se mai vedeau câţiva localnici care mergeau la mănăstire. Au cumpărat lumânări şi au aprins pentru cele numai de ei ştiute.

Ultima locaţie vizitată este Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului. O clădire cu un aspect neglijent ce în realitate a suferit mult.

A fost atacată şi părăsită de-a lungul anilor. Acum este îngrijită de o mână de măicuţe bătrâne. În aceeaşi curte se găseşte un mic cimitir în continuarea bisericii. Faţă în faţă cu cimitirul se găsesc chiliile măicuţelor.

Deşi locul pare blocat în timp, tehnologia a poposit şi pe peretele bisericii.

Un fel de interfon cu 5 butoane ţine loc de curator şi îţi spune la o pasăre de buton mică istorie locală.

“Două minute ţine prezentarea, apoi puteţi să apăsaţi pe ce buton doriţi”, ne spune în engleză un bărbat trecut de prima tinereţe ce este aşezat pe o bancă în lateralul intrării.

Vizitarea acestul locaş mi-a adus aminte de bisericile de la bunica din Comuna Vinderei. Şi impresia nu a fost numai a mea. Fiecare coleg din acesta excursie spunea o altă localitate în ţară, dar toate în zone mai depărtate de oraşe şi civilizaţia modernă.

Am plecat singură de la mănăstire cu direcţia autocar. Am crezut de vreo 3 ori că m-am rătăcit şi mă certam în minte că nu am activat rooming-ul chiar şi pentru o zi. Cu chiu, cu vai reuşesc să ajung la autocar, mai arunc un ochi într-un anticariat şi apoi mă opresc la o terasa-restaurant micuţă, dar înghesuită.

Am cerut o limonadă şi abia după ce am terminat de băut mi-am dat seama că era de trandafiri. Apoi am cerut ceva de mâncare ospătarului (în engleză) dar să poată fi adusă repede. Mare dilemă a fost, motiv pentru care a fost nevoit să se ducă în bucătărie.

A revenit şi mi-a recomandat un ciolan de porc. L-am refuzat pentru că îl putea aduce în 15 minute, adică fix la plecarea autocarului. Am revenit cu întrebarea ce anume poate fi adus acum, pe loc. Iar a dispărut la bucătărie şi a revenit zâmbitor spunând că are ceva de vită şi îmi arată la picior gamba. Zic ok şi îmi aduce o ulcică de lut, o farfurie de lut cu marginile puţin ridicate, tacâmuri şi o lingură de lemn urâţică în ulcică.

Părea arsă, înnegrită. Nu ştiu dacă trebuia să facă parte din aspectul ţărănesc sau asta a putut să îmi aducă. Mâncarea… altă poveste. O tocăniţă de vită mi-nu-na-tă. Carnea preparată exact cum îmi place mie. Pentru alţii poate prea fiertă. Practic se rupea imediat ce ai atins-o. Şi legumele se simţeau că erau proaspăt gătite.

Până şi colegii de masă au rămas surprinşi de modul de servire a acestui preparat, dar şi de mirosul şi de încântarea mea destul de sonoră. Din ulcica primită se putea mânca lejer 3 porţii.

Pe la magazinele de suveniruri găseai magneţi mulţi, semne de carte cusute pe etamină, minuscule cărticele religioase, parfumele cu miros de trandafiri şi harta ţării în diverse reprezentării. Însă acestea le-am văzut de la distanţă în Arbanasi. Când m-am întors la autocar toate magazinele erau închise şi practic nu am apucat să văd de aproape cele menţionate sau să observ şi alte tipuri de suveniruri.

Ca o concluzie după această excursie:

Se merită vizitat satul dar cu un ghid cu o engleză mai bună, cu recomandări de restaurante cu mâncare bună şi aprofundat traiul şi meşteşugurile localnicilor.

Sfat pentru mine: ia haine de schimb când bântui prin căldură de peste 30 de grade.
Citeste si Tragul de primavara de la Ruse