Bărbaţii, sunt acea categorie de oameni care se pot uita la filme de groază, dar nu pot suporta soţia plângând.
Al meu soţ, are un stil ciudat de a vedea filmele. Stă mereu cu degetul pe butonul de „forward”. În jumătate de oră, vede un film de o oră şi jumătate. Adoră să dea sonorul la maxim, să simtă vibraţiile basului la scenele de acţiune. Uite aşa, mă face să mai arunc şi eu un ochi la ecranul laptopului.
Ultimul trailer „văzut” aşa de el, a fost „Dincolo de orizont”, un thriller ce îl are în distribuţie pe actorul indonezian Iko Uwais.
A fost atât de impresionat de el, încât abia aşteaptă lansarea în cinema a filmului. Sincer, mie nu îmi plac filmele acestea agresive, pline de suspans şi senzaţia că îţi poţi pierde tot ce este mai drag pe lume.
Am încercat să îmi scot din cap cele văzute şi îmi făceam de treabă cu un teanc de rufe ce trebuiau sortate şi puse în şifonier. Iar am descoperit în hainele soţului o bluză pătată aiurea. De parcă nu i-am spus a mia oară să nu mai amestece rufele colorate cu cele albe. Ghinionul lui, nu mai repet. Să o poarte aşa. Seara a trecut liniştită şi m-am băgat fericită în pat. Nu ştiu când am adormit, dar coşmarul avut, a fost rezultatul acelui trailer văzut fără voia mea.
Se făcea că îmi duceam copiii la creşă, într-o zi plăcută de toamnă. Adia puţin vântul, iar porţile creşei scârţâiau ciudat. Când să intrăm în curte, iepuraşul Ţopăilă, ce îşi făcea veacul în grădiniţa creşei, îmi sare în faţă şi dă să împingă căruţul înapoi. Am zis că mi se pare şi le arăt copiilor iepuraşul isteric. Trecem pe lângă el şi parchez căruţul lângă rampă. Desfac cataramele ce ţin copiii şi îi iau în braţe. Imediat se deschide uşa din faţa mea şi răsuflu uşurată la gândul că m-a văzut careva şi vrea să mă ajute să duc sus copiii.
În dreptul uşii, apare o chestie cu aspect aproape asemănător cu o educatoare, dar aduce mai degrabă a bărbat inexpresiv. Ridică braţele de pe lângă corp şi o ventuză neagră ce îi iese din centrul palmelor îmi aspiră cu o putere de nedescris copiii, lipindu-i de palmele lui/ei (chiar nu ştiu sigur ce gen avea). Spaima şi urletele copiilor îmi blochează respiraţia, iar inima mi se frânge în mii de particule. Lacrimi cu consistenţă de ace îmi brăzdează faţa. Arătarea deschide gura şi spaima mă cuprinde… Cine ştie ce mai poate să facă cu gura… Deodată, se aude o voce metalică, acompaniată de tiruri de șpan, ce trec milimetric pe lângă căpşorul copiilor mei:
– Mamă denaturată ce eşti, cum îndrăzneşti să îţi trimiţi copiii la creşă la un an, ca să stai tu acasă, să dormi mai mult? Nu meriţi aceşti copii. De ce i-ai mai făcut? Cu puterea investită de Galaxia Niciunde, aceşti copii îţi vor fi luaţi şi resoftati, spre binele populaţiei de pe planeta mea.
Cu vocea tremurându-mi, încerc să îmi adun ideile şi să justific fapta mea.
– Am ales să dau copiii la creşă spre binele tuturor. Aici ştiu că sunt supravegheaţi de mai multe persoane, sunt implicaţi în activităţi şi socializează cu mai mulţi copii. Ei au nevoie de bucăţica de societate ce o reprezintă creşă, dar şi eu am nevoie de acest răgaz ce mi-l dă statul lor aici. Nu mă duc acasă şi dorm aşa cum spui tu. Fac curat şi mâncare, spăl şi calc pentru ei şi soţ. Dar am început să îmi caut şi un loc de muncă.
Nu termin de spus aceste cuvinte, că şi văd cum degetele mici i se prelungesc în alte ventuze şi se lipesc de tâmplele copiilor. Oare chiar îndrăzneşte să le spele creierul de faţă cu mine?! Chestia aceea este atât de sadică încât să savureze durerea mea de mamă?
– Ce mamă vrea să scape de noi şi apoi stă acasă cu telefonul şi cafeaua în mână?
Şocată de sunetul acela metalic venit din gura copiilor mei, nu pot reacţiona şi încep să plâng cu suspine. Niciodată nu am vrut să scap de ei. Nici când au avut colici, nici când plângeau amândoi pentru că le dă dinţişorii… Arătarea intră rapid în clădirea ce a fost odată creşa aceea sigură pentru copiii mei. Nici nu închide bine uşa, căci toţi se evaporă într-un fum. Groaza şi panica mea sunt la cote maxime. Auzisem de descompunere celulară şi recombinarea genetică a lucrurilor, dar pe fiinţe nu a fost încercată. Sau cel puţin pe planeta noastră. Deşi este posibil ca cei de la NASA să fi făcut ei ceva teste…
Încep să mă gândesc cât de greşit a fost să îmi dau copii la creşă. Le promit în gând că voi sta în permanenţă cu ei până vor intra la şcoală. Le promit că îi voi iubii necondiţionat şi îi voi ţine în braţe cât vor vrea ei. În acel moment, fumul de mai devreme se materializează lângă mine şi îmi pune copiii în braţe, spunându-mi că acum îmi înţelege sentimentele de mamă, apoi dispare.
Mă trezesc urlând din somn şi încep să îi car nişte pumni în cap soţului meu iubitor de filme de groază. Acesta panicat, nu înţelege ce am bolborosit până nu pronunţ cuvântul „film”. Atunci se luminează la faţă şi mă strânge tare în braţe. Mă sărută de nenumărate ori pe frunte şi îşi cere scuze de coşmarul pricinuit de secvenţele văzute de el. Mă ia de mânca şi mă duce la patul gemenilor.
– Uite, copilaşii noştri dorm. Tatăl tău şi bunicul îi veghează de acolo de sus. Nu ai de ce să îţi faci griji.
Răsuflu uşurată şi îi şoptesc la ureche:
– Mâine nu îi duc la creşă!
Acest text a fost scris pentru SuperBlog 2017
[…] Bărbații adoră filmele […]